Eminescu – Archaeus – English version

[ARCHAEUS]

Mihai Eminescu [1850-1889] (The first commentator and translator of Kant in Romanian)

Ms. 2269

(from: Mihai Eminescu, Opere II. Proză. Teatru. Literatură populară, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp. 284-296.)

English Translation from Romanian © Tudor Georgescu 2001-2004

[284][1] Undoubtedly, there are many things for which is not enough the head of a heavy member of the city council or of a police constable — although these are generally men that get everything. At least when we’re speaking about the expropriation of a hen-farm, about instilling respect in the citizen slayer with false weights, men more handy than the two I know not. Tough, it seems us — it is understood we impose our opinion to no one — that, not counting wrong balances and hen-behavior in the open street, there still exist some things, indeed of a secondary importance, as philosophy, poetry, arts, and all the things which escape the eye of the named gentlemen, but whose existence one cannot deny.

We see that the author wants to begin from a to z. Indeed, world as we see exists only in our brain. No one will deny that is difference between a goose and a dog. The look of the dog is intelligent, he understands of this world a better portion than the goose; these considered both beings have eyes and brains. The world is not as it is, but the way we see it; for the goose as it sees it, for all idem, for a member of the council idem — for Kant [285] idem. But, what difference between the eyes of a pig of the above-understood member and the deep look of the wise of Königsberg.

What is the truth? The one clearly seen by a male goose or that seen as through darkness by Kant? Indeed, it’s a strange thing. The first clearly differentiates the grains of corn from the yellow earth; it surely swims on water, and measures with its eye the distances it can reach and it is not without tenderness faced with a female goose in the epoch of virginity. The second forgets to eat, wanting to jump over a hole he falls inside it, and the virgin or non-virgin beauties pass him without him raising his eyes.

With all these, we consider that the philosopher is wiser than a goose that in the problems of him is more truth than in the certainties of it. A sign that for a great mind all is problem. And for 75 grams of brain all is sure.

It is known that the Pythagorean rule of geometry was called the bridge of the mules. The bridge of the mules you have to pass in every deeper thought is: that we cannot understand the world in itself, and that its explanation is explaining some reactions of our brains and nothing further. The world in itself rests a problem inside which wanders a thinly ray, a sparkle which the deep thinker marks on paper, is being born inside the walls of your head that long resonance that makes you believe than indeed world and life are a dream.

But, as we said, all these are worthless for a member of the council. Life has for him meaning only if he takes the tax for registering in the book of civil service, death for he takes a tax for burial and for one adds one to the number of the born or of the dead. The member of the council sees in these [286] people only imposable individuals, the constable — individuals that must be watched for not stealing one another and for keeping in form.

After this class of people follow the learned of the word. These ask always quid novissimi? The newest book is for them the best. They read a lot and have inside their head a lot of definitions, formulas and words about whose truth never doubt, for they have no time to doubt. I call them of the word because their wisdom consists in words, in the envelopes of thought that their memory keeps, for thinking is an action, a trembling of nerves. As the nerves shake harder, more freely, the more is the thought clear. To them this action, by which the foreign thought repeats itself in their head, does not happen, for the multitude of reading and the fatigue of the brain does not allow it. The read things pass as dead envelopes into the barn of memory, from where it comes to light in the same form.

And me, from my part, I think as follows: whatever would think a man alone, without reading it or hearing it from others comprises a seed of truth. That’s why the old books, which men wrote not for just that, only write them, but also for they thought something which weighs on their heart and they wanted to tell that to the others, the old books I read and find between abstruse things some seeds of light which I remember.

This way I was staying whistling at the open window, it was snowy and nice outside, when I see an old man passing with a long mantle on his back and with the hat of large margins. I see him entering The Ark of Noah. This Ark is a pub where we find good old Hungarian wine. There I had also my sitting tablet for the evening, when I was fed with reading and writing, I went to my tablet in the corner of the ark and it seemed to me that I was child again, that I was in the time of Sam, Ham and Japheth. When, I saw the old man entering I say: “What the heck! This [287] I never saw… let’s see, who is he?” I take my hat form the nail; I descend the stairs quickly and, to the Ark.

I enter inside… the old man — at my table. The Ark was a big room, rounded and dark in which even at daytime there was a lamp lit. The old man was interesting. The hair of his head as white, wholly slim his face, gray eyes, big and deep, then he smelled form far away of tobacco and I always liked the men that smell of tobacco.

I said him good evening and I sat before him, for I was in my right to stay at my table. He rose a little, but said nothing. Then he started to knock the table with his long and thin fingers and he was whistling through his teeth… He was impolite… but now I was silent; for however impolite he was, the aria was of a rare beauty… it was acute as the buzzing of a bee, but it seemed in his mouth laid a virtuoso with a violin, at a length of a palm, and, on a violin as the envelope of almond, he sang thin and nice, you were staying in his love… then he was silent and started again to knock with his long fingers, so his hand seem to me a long spider, the plays.

— Forgive me, Doctor, I was saying closing my coat, but it seems to me that the aria you whistled I heard it somewhere… and I would like to ask you…— The aria you heard in the head of yours, he was telling, when you were licking the boots of Beethoven.

— What do you know if you knew him or not.

— I say unto you: you knew him… I say you were licking his boots, and this is all.

“What the hell! This old man is crazy”, I was thinking.

— What the hell! This old man is crazy, he said winkling his eye and perfectly imitating my voice. Then he followed: Kellner! Hungarian wine five years old, properly closed… Quick. Eh, nephew, he followed, is that your first thought that came [288] to your mind to my answer was:

— “What the hell! This old man is crazy”. You see, that I wanted to know!…The man is like a violin… if you put the finger in a place on the chord, sounds in a way, in another place in another way, but a violin is as the other violin. Today I feel disposed for philosophy and I like that I found you, nephew, for you seem to me an inoffensive man and one who wonders, and wondering is the mother of wisdom.

I was staring.

The old man looked at me and started to laugh.

— Tell me, nephew — if you are able — an impossible thing and an impossible idea.

— An impossible thing is that I licked the boots of Beethoven, that died so many years ago, and an impossible idea is that something would be and would be not at the same time.

The kellner brought the requested wine; the old man filled me a glass and one to him, which he threw up his throat.

Listen, nephew, you are a stupid, he said. Have you ever eard of Archaeus?

— No.

— No? Well, Archaeus is the only reality in the world, all the rest are worthless — Archaeus is everything.

— Heck! Hell with you old man, with all your Archaeus… As I see you’re making fun of me. Who is your Archaeus?

— Psst! Silent, kid… All these in due order. I will tell you soon who Archaeus is, only drink at first your wine glass and hear the following words of the old man.

Impossible thoughts do not exist for, once a thought exists, it is no longer impossible and, if it would be impossible, it would not exist. What is impossible? I will put you a lot of problems. The conditions of every possibility are in our head. Here are the odd laws to which nature have to conform. Here is the ime with its mathematic rules, here is space with the geometric laws, here the causality with its absolute necessity [289] and if you erase these… and a good sleep erases them for a few hours… what feeling rests inside us for this erasing interval? Nothing. And with all these arrive moments in life when these three elements of our mind, these drawers in which we fit a world disappear for a moment… true, as a flash only, disappear partly or in whole and you sit as for a miracle and you ask yourself… so, as the man that believed all he sees is the way it is… for, what means this. When you look at a strange physiognomy the question comes itself: how the hell is this man thinking? But, the lack of one of the five senses, even coming late, modifies radically the world of thought.

— How this? Just Beethoven composed music when he had lost his hearing.

— I knew you’d object this. Yes, Beethoven composes the opera Fidelio after he forgot for a long time the nature of the human voice… he writes music for voices as he thinks these should be and you are confronted with an opera that runs seemingly from your eyes… as looking with the reversed binocular… and you’d see from far, far away, inside the thinking of a man, something strange which you seem not fully to understand, till you notice these are the phantasms of a deaf about the human voice, whose normal nature he forgot or he only had a vague reminiscence about it. But figuring that all men would have in their ear only a reminiscence of a memory like that of Beethoven… all the opera clearly approaches, as you would be looking it with the glass normally put on your eyes… even approaches so that all the scene lies on your head and you hear the opera howling in your desert crane, with bushes, jails, actors, actresses, with all. How would be looking the head of a man that with the light of lamps, with painted veils, all [290] in his head… A whole theatre in which his soul, small in a corner of the hall, is the only spectator.

— Well. But why not believe that the normal being of man is the one expressly made to see the truth?

— Why? For even this normal being is not the one and the same — always will be small differences; although, where the differences are big, we have another world. But let me follow. I don’t know if someone ever dreamed himself elastic…that he may grow, can inflate, can conflate. If such a man would nobody wake him up from sleep, he would live all his life with a real and touched world, for during the sleep you touch as good as awake… this means he lacks not that control, the safest, of reality… And this man would conflate in a potato that would cry to men on the street not to step on him, or he would thin in a bearded English spike with a tall hat, or he would thick as a Bavarian pub owner… he would pass himself through thousands of figures, if he would sleep all his life, it would come not to his mind to doubt that this is his nature, that otherwise cannot be and that all things have to be as they are… If he would wake up before dying, he would think, on the contrary, that he is asleep and he dreams. A world as no-world is possible, uninterrupted by another order of things.

There exist many evil herbs that, bringing a slight modification of the organ of sight create before man another world. A drink prepared of a mushroom magnifies the proportions of things. A big straw as a tree and the man, in reminiscence of the figure he had before, jumps over a straw in the way. A wheat field becomes a golden forest, men become giants and maybe the old story, that before the giants inhabited the earth, belong to the construction of the eyes of then and not on the objective size or, more accurately, by the measure in which our today eye reflects the human beings. Which is the criterion of reality? Let’s not speak more of the eyes… Who knows not the [291] reality, the truth present in our dreams familiar faces, gardens, homes, streets; the ear hears pleasant music and the mind remembers it heard this music before… A friend shows up… he got old, he has some white hairs on his head… the mind compares him with the reminiscence we had on him, and imagination how he was and the real sight how is makes us feel sorry: “How this man changed!”… In a state of madness all ideas have a terrible reality… The man is tortured, put on the cross, beaten, without somebody touching him. The most terrible physic pains tear apart the soul and marks his face… on the contrary, real pains in our sense find him without sensitivity… We have no criteria… We know not if we know something… We believe it, for others believe it, for it is an all-ruling norm and that not because the world would be as we figure it, but for man resembles man more or less… Maybe they say that this odd man has no right when he says something? What do you argue against him?… With the argument that the others say just as you, that it is not so? With what right? The value of his view is the same with the value of our view… only his is isolated, while ours finds another one, molded on the same mold. But he is a dreamer! Well. Who? Him or we? This is the question… Maybe us we do nothing else than dreaming one way or the other…

— But well… we see the world.

— He sees it too.

— But we touch it.

— He touches it too. With what right our mode of seeing be the true one and his the fake one? For what is not the reverse? We are mad or he is mad… this is the question. And only if we think how different was the view of men in other centuries, that what to us seems strange to them seemed natural, that in every unknown thing we have only a form under which another man’s forehead saw a very high thing, then we come to ask [292] which the criterion of the sound mind is? A mind that today approves what it disapproved yesterday, which disapproves what it approved; a mind we see thriving each century with paradoxes…

— How, of paradoxes?

— Yes! For only tell a man that just got out of the envelope of nature that the Sun sits and Earth revolves… he would find it irrational, paradox, against sane mind… Tell him the stars are that many worlds… he would find it a paradox.

— But this is the truth.

— The truth? As you want… The way they disappear, how they slowly become unsound the theories of movement when we suppose all that imposes through itself… that space is endless!… Where’s the movement if the space is endless?…Earth went a bit… Well… Above and under it is still the same space, for it is endless… this means that what it walked, for it walked nothing, for everywhere it sits in the same place, in the same centre, in endlessness, and if it would stay and if it would move, still the same would be… Which is the criterion of its movement? Even our senses, and this visionary sensor, so its movement is unthinkable without putting in it all of our being. The earth wanders as we wander in a dream. We reach far away, but we are still in the same place… Neither after and before, neither grew nor lessened the distance — for it is infinite.

— But time?

— Oh, this cursed time, which is when long, when short, after all being the same; at least the watch says it… When somebody waits in the winter to the gate of a mansion his beloved… and she does not come… what’s time? An eternity. And when somebody reads a beautiful book… thousands pictures pass before our eyes… what’s time? A minute. Who never had a whole novel in his mind for whose normal reality he would need a lifetime or a whole youth?… In a dream he [293] can have in a night the whole life of a man. And why of a man? Why not of all that revolve around him? And in how much time? In seven or eight hours. But is that a tragedy or a comedy something else than that? And, indeed, if such a man interests you, you notice not the time passing. If we take the criterion of normality, we erased all the exclusivism of a conventional possibility and of size and we put instead it one of the same pertinence.

They we no longer say: only this is possible and only this way is possible, but we say:

After all our head is worth, it is so… but the devil knows if it could not be a thousand fold otherwise…

— What a strange idea about life!

— Think of an old manuscript, with oily pages, in a corner of a drawer… a comedy, for example. The theatre manager, in trouble, finds it, reads… reads… knocks his fingers… “This is good!”… And this way you notice on stage a living icon of life… the public laughs, actors mimic, and all these like before… of a hundred years. Then you’d want to say that either the public or the theatre is two hundred year apart, or that the script is new. Where’s the time? When you turn the binocular, they seem in an abnormal length… A man born with the binocular on his nose would run all his life after his nose, to reach it, and this would be very natural… Where’s space? That’s why when we hear the trumpet of great truth, which presents them with that amount of self-consciousness, to smile and to say: Words! words! words! Let’s listen stories, for they at least make us live the life of other men, mix our dreams and our thoughts with theirs… In them lives Archaeus… Maybe the story is the most beautiful part of human life. With stories the world is enchanting us, with stories it makes us sleep. We wake up and we die with them… Have you ever heard the story of king Tlà?

— [294] Never… But I’d first want to know who Archaeus is?

— Hm! How the hell to tell you if you didn’t got it already. Fellow! With all the changes that a man wants in his person, he still would want to rest himself… his person. I knew people that wanted to be more beautiful (how many women!), more decent (how many statesmen!), more genial (how many writers!), I knew some that wished they be Caesars, in whom the glory dreams of the whole world rested… but they wanted to be still themselves. Who and what is that he or I that in all changes of the world would want to still rest him? This is maybe all the mystery, all the enigma of life. Nothing he would want of what he has. Another body, another mind, another physiognomy, other eyes, to be different… only to be just him. He would want to change in thousands other faces, as a chameleon… but still rest himself. Abstaining from the wish of this remembering, each and everyone has his wish fulfilled,… for is indifferent for he who does not want the memory of identity, if he is he or is not him a king. He is the king, if he does not make the pretense to be himself… It is another body, another mind, another position, only he is not you. Eh, have you perceived what Archaeus is?

— Not. Less than at any other time.

— It is not easy to perceive — for he is eternal. And eternal is all that is always present…, in this moment. Not what was there, for states of matters were, not what will be, for again there will be states of matters. What is. Only if the time would

stay put we would clearly see what’s eternal… Only in a point in which would be born a moratorium between life and death, for world is only a payback towards life, an eternal cashing on the side of death. And this turn is the mother of time. Without

this, the sum of what truly exist would be to be seen everywhere we would know what

is a-temporal.

— [295] What is the use of these expositions if I still don’t know who Archaeus is?

— Hm! You are heavy headed. When somebody thinks that the unimportant size of human body stays not in a rapport with power, with immensity of will (think of Napoleon), as man is only the occasion, often weak, only a breath, for terrible passions, when you think that the bearer of these passions may at any moment become an envelope, as a vessel which the wine broke, then when you see that one and the same principle of life germs in thousands of flowers of which the most fall down half way, few remain, and these few finally have the same fate, then you see that the being in man is immortal. It is one and the same punctum saliens that appears in thousands of people, unveiled of time and space whole and undivided, moves the envelopes, draws them, one towards the other, it quits them, forms some new ones, while the meat of its sketches appears as a matter, as an Ahasveros of forms, that makes a journey that seems eternal.

— And it is indeed eternal.

— In any man the spirit of Universe tries itself again, forces itself, raises as a new ray from the same water, somehow a new assault towards heavens. But it stops in its way, true that very different here as king, there as beggar. But with what helps the envelope the minuscule bug that is stuck in the wood of life? The assault is the youth, staying in the road — deception, fall of experienced animal — oldness and death, the men are problems that the spirit of the universe puts itself again, their lives — trials of answering. The long torture, the eternal rush for unknown does not resemble the avidity to find out the answer of a curious question?

— But to me it seems that where a problem is, there is at the same time its solution.

— [296] Yes, Kant. But men rest questions, sometimes comic, sometimes dumb, and sometimes full of meaning, sometimes barren. When I see a man’s nose, I always want to ask what searches this nose in the world?

---

[1] In brackets we have marked the top of the page in the edition cited. (Marcel Chelba)

Eminescu, Archaeus

ARCHAEUS

(Mihai Eminescu, Opere II. Proză. Teatru. Literatură populară, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp. 284-296.)

Ms. 2269

[284][1] Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie – deşi aceştia sunt în genere oamenii cari pricep tot. Cel puţin când e vorba de espropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetăţeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemânatici decât cei doi de sus nu cunosc. Totuşi ni se pare – se-nţelege că nu impunem nimănui părerea – că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există oarecari lucruri, de-o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega.

Se vede că autorul vrea să-nceapă de la az buchi. Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac şi câne. Privirea cânelui e inteligentă, el pricepe din lumea această o porţie mult mai bună decât gânsacul; cu toate acestea amândouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, || ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item, pentru membru de la primărie – pentru [285] Kant item. Totuşi câtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adâncă a înţeleptului de la Königsberg.

Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gânsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintâi deosebeşte lămurit grăuntele de porumb de prundul  galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură, cu ochiul  distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înduioşere în faţa unei gâşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănânce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi – sau nevirginale trec pe lângă dânsul fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii.

Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decât un gânsac, ba că în problemele aceluia  e mai mult adevăr decât în siguranţele acestuia.

Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.

E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăceşte cîte-o rază slabă, cîte-o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o’ncremeneşte pe hârtie, pe care, citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţa lungă care face să vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis.

Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însămnătate numai întrucât se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucât se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucât se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti [286] oameni decât indivizi impozabili, subcomisarul – indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu [se] fure unii pe alţii şi să se ţie în regulă.

După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvântului. Aceştia întreabă totdeauna quid novissimi? Cartea cea mai nouă e pentru dânşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii, formule şi cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvântului pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gândiri pe cari  memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să  se repete întocmai în capul lor, nu se’ntîmplă, pentru că mulţimea citirei şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă.

Iar eu din parte-mi gândesc aşa: orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămânţă de adevăr. De-aceea cărţile vechi, pe cari oamenii nu le scriu numai iac-aşa, numai ca să le scrie, ci pentru că gândise ceva ce le apăsa inima şi voiau s-o spuie şi altora; cărţile vechi eu unul le citesc şi găsesc între lucruri absurde unele seminţe de lumină pe cari apoi le ţin minte.

Aşa în una din zile stam fluierând la fereasta deschisă, era zăpadă şi frumos afară, când iată văd trecând un bătrân c-o manta lungă în spate şi cu pălăria cu marginile foarte largi. Il văd intrând la Corabia lui Noe. Corabia aceasta este o crâşmă unde se găseşte vin unguresc bun. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, când mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea  lui Sim, Ham şi Iafit. Când îl văd intrând pe bătrân zic; „Ce drac! pe [287] acesta nu l-am văzut niciodată… hai să vedem cine-i?”… Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi la Corabie.

Întru-nlăuntru… moşneagul – la masa mea. Corabia era o odaie mare, boltită şi întunecoasă în care şi ziua ardea lampă. Bătrânul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari mirosă a tabac.

I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări oleacă, dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi şi subţirele şi fluiera pintre dinţi… Era o necuviinţă… dar acuma eu tăceam; căci, oricât de necuviincios ar fi fost, aria era de-o frumuseţă rară… era subţire ca bâzâitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă şi, pe o vioară cât cojiţa unei alune, cânta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el… Apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetelei lui lungi, încât mâna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante.

– Iartă-mă, d-le Doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva… şi aş voi să vă-ntreb…

– Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe când ştergeai ciubotele lui Beethoven.

– Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven.

– Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut… Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele, şi basta.

„Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, gândeam eu.”

– Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitându-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Kellner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine… Iute. Ei, nepoate, urmă el, aşa-i că cea dendâi gândire care ţi-a venit în [288] minte la răspunsul meu a fost: „Ce dracu! îi nebun moşneagul iesta”. Vezi tu, asta voiam s-o ştiu!… Omu-i ca o vioară… dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună-ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-am găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv şi care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei.

Eu căscam gura.

Bătrânul se uită la mine şi ‘ncepe să râdă.

– Spune-mi nepoate – dacă poţi – un lucru imposibil şi o idee imposibilă.

– Un lucru imposibil e ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atâţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme.

Kellnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l şi deşeartă pân-în fund.

– Ascultă-mă, nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus?

– Ba nu.

– Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot.

– Ptiu! bată-te vina, unchiule, cu tot Archaeusul tău… Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus?

– Şşut! Taci, nepoate… Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întâi bea-ţi păharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă, n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea [289] ei absolută, şi dacă le ştergi acestea … şi un somn adânc le şterge pentru câteva oare… ce simţemânt ni rămâne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare în cari băgăm o lume dispar pentr-o clipă… e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi… aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este… că oare ce-nsemnează asta. Când priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu-o fi gândind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai târziu, modifică radical lumea cugetării.

– Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe când pierduse auzul.

– Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omeneşti… el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor… c-ai privi-o cu binoclul întors… ş-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, până bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natura normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cumcă toţi oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie ca aceea a lui Beethoven… toată opera s-apropie vădit, ca şi când ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi… ba s-apropie aşa încât toată scena ţi s-aşează-n cap ş-auzi opera urlârdu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori, cu actriţe, cu tot. Cum va fi arătând capul unui om care are-o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanţi, cu lumina de lampe, cu pânzele zugrăvite, cu totului tot în [290] capul lui… Un teatru întreg în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.

– Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?

– De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş-aceeaşi totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic… că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage… Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezire… va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigur, al realităţii… Şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă care-ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezască şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez… ar trece printr-o mie de figuri el însuşi şi, dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai  veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt… Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede, din contra, c-a adormit şi că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni cari, aducând o mică modificare a organului vederii, crează înaintea  omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare  mare cât o bârnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avuse înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grâu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche, că-nainte urieşii locuiau pământul, atârna de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim… Cine nu ştie cu câtă [291] realitate, cu cât adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută şi mintea şi-aduce aminte cumc-a mai auzit odată această muzică… Un amic se arată… el a-mbătrânit, vro câţiva peri albi are pe cap… mintea-l compară cu reminiscenţa ce-o aveam despre dânsul, şi închipuirea cum el a fost şi vederea concretă cum este ni smulge părerea de rău: „Cum s-a schimbat omul acesta!”… În starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate… Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice sfâşie sufletul şi-i brazdează faţa… din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor… Nu avem criteriu… Nu ştim dacă ştim ceva… O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin… Poate-se zice însă că cutare om ciudat nu are drept când spune ceva? Cu ce-l combaţi?… Cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre… numai c-a lui e izolată, pe când a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarea…. Poate că noi nu facem alta decât visăm într-un fel şi el într-altul…

– Dar bine… vedem lumea.

– Şi el o vede.

– Dar o pipăim.

– Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat şi al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori el e nebun… asta-i întrebarea. Şi de gândim numai cât de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni pare nouă ciudat lor li părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decât o formă sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să-ntrebăm [292] care-i criteriul minţii sănătoase? O minte care azi aprobă ceea ce-a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat; o minte care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradoxii…

– Cum din paradoxii?

– Da! Căci spune-i numai un[ui] om ieşit din coaja naturei cumcă soarele stă şi pământul se-nvârteşte… el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase… Spune-i că stelele sunt tot atâtea lumi… el va găsi-o paradox.

– Dar cu toate acestea e adevărul.

– Adevărul? Cum vrei… Cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării când presupunem ceea ce ni se impune de sine… că spaţiul e nemărginit!… Unde-i mişcarea când spaţiul e nemărginit?… Pământul a făcut o bucată… Bine… Deasupră-i şi dedesuptu-i a rămas tot atâta spaţiu, căci e nemărginit… va să zică ce a parcurs el, când n-a parcurs nimica, căci pretutindenea stă în acelaşi loc, în acelaşi centron, în nemărginire, şi dac-ar sta pe loc şi dacă s-ar mişca, tot atâta ar fi… Care-i criteriul mişcării lui? Iar simţirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încât mişcarea lui nu-i de cugetat fără ca să punem totodată fiinţa noastră. Pământul îmblă cum îmblăm noi în vis. Departe ajungem, şi totuşi pe loc suntem… În urmă şi-nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanţa – căci e nemărginită.

– Dar timpul ?

– O, acest blestemat de timp, care e când lung, când scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune… Când aşteaptă cineva iarna la portiţa vrunui zaplaz pe drăguţa lui… şi ea nu vine… şi aşteaptă… şi ea tot nu vine… ce-i timpul? O eternitate. Şi când citeşte cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor… ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vro dată un roman întreg în minte pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă ori o tinereţă întreagă?… În vis el [293] poate avea într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om? De ce nu a tuturor celor ce se-nvârtesc împrejurul lui? Şi în câtă vreme? în şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi, într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cât timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii, am şters tot esclusivismul unei posibilităţi convenţionale şi de calup ş-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptăţită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil şi numai aşa e posibil, ci zicem: După cât ne ajunge capul, aşa e… dar dracul ştie dacă n-ar putea fi şi de o mie de ori altfel…

– Ce ciudată idee despre viaţă!

– Închipuieşte-ţi un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colţ de sertar… o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcatură, dă de el, citeşte… citeşte… pocneşte din degete… „Da ştii că asta-i bună!”… Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-o icoană vie a vieţii… publicul râde, actorii se strâmbă şi toate acestea ca-nainte… de o sută de ani. Atuncea-ţi vine-a zice că ori publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Când întorci binoclul, [lucrurile] ţi se par într-o abnormă depărtare… Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta… Unde este spaţiul? De aceea când auzim trâmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atâta conştiinţă de sine, să zâmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele… Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà?

[294] – Niciodată… Dar aş dori să ştiu mai întâi cine-i Archaeus?

– Hm! Cum dracu să ţi-o spun dacă n-ai priceput pân-acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vrea să rămâie el însuşi… persoana sa. Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoşi (cîte femei!), mai cuminţi (câţi oameni de stat!), mai geniali (câţi scriitori!), am cunoscut unii cari aveau dorinţe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi… dar ei vroiau să fie tot ei. Cine şi ce este acel el sau eu care-n toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul… numai să fie el. Ar voi să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon… dar să rămâie tot el. Abstrăgând de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare-şi are dorinţa împlinită, … căci este indiferent, pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai  această pretenţie să fie tot el… Iată alt corp, altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus?

– Ba nu. Mai puţin decât oricând.

– Nici nu-i uşor de priceput – pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeuna de faţă… în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului am putea vedea lămurit ce-i etern… Numai într-un punct în care s-ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decât o vecinică plătire cătră viaţă, o vecinică încasare din partea morţii. Şi această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar putea privi peste tot, am şti ce este netimporal.

[295] – Ce-mi folosesc mie espunerile acestea când eu tot nu ştiu ce-i Archaeus?

– Hm! Eşti greu la cap. Când gândeşte cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă de fel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei (gândeşte la Napoleon), cumcă omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru nişte patimi cumplite, când gândeşti cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că unul şi acelaş princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămân, şi aceste puţine au în sfârşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cumcă fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaş punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mână una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.          ^:

– Şi este într-adevăr vecinică.

– În fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajuta coaja cariului care-a-ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămânerea-n drum – decepţiunea, recăderea animalului păţit – bătrâneţea si moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor –încercări de deslegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase?

– Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată şi deslegarea lui.

[296] – Da. Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămân întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de-nţeles, alteori deşerte. Când văd nas omenesc, totdeuna-mi vine să-ntreb ce caută nasul iesta-n lume?

[ARCHAEUS]

(variantă parţială)

(Mihai Eminescu, Opere II. Proză. Teatru. Literatură populară, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp. 432-438.)

Ms. 2287

[432] Cugetări imposibile! Ce este imposibil? Condiţiile a orce posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura trebuie să se supuie, aici e timp, aici spaţiu, aici cauzalitate şi dacă le ştergi acestea, şi un somn adânc le şterge pentru câteva ore, ce simţemânt îi rămâne despre acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate aceste ne vin momente în viaţă în care aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare în care băgăm o lume, dispar pentru un moment – e drept – ca o fulgerare numai – dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi, aşa ca omul care-a crezut că tot ce vede e chiar aşa cum este, că oare ce să-nsemneze asta… Când priveşti câte-o fizionomie ciudată îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu a fi gândind acest om – ba lipsa a unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai târziu, modifică radical lumea cugetărei. Aşa, Be[e]thoven compusese opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocei omeneşti… el scrie muzica pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care [433] ţi se pare că fuge dinaintea ochilor, c-ai privi-o cu binoclul întors… ş-ai vedea departe, departe, în fundul cugetărei unui om ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, ş-apoi abia vezi că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau era numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cumcă toţi oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie ca acea [a] lui Beethoven? toată opera s-apropie vădit, ca şi când ai privi cu stecla aşezată normal la ochi? ba s-apropie aşa încât toată scena ţi s-aşază-n cap ş-auzi opera urlându-ţi în craniul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori şi actriţe, cu tot. Cum va fi arătând capul unui om care are o operă ori o dramă, cu oamenii ei costumaţi, cu lumina de lampe, cu pânzările zugrăvite, cu tot, în capul lui… Un teatru întreg la care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator.

Nu ştiu dacă cineva s-a visat vodată elastic… că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage… Dacă pe un asemenea om nu l-ar trezi nimeni din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezvie… va să zică nu lipseşte nici însuş acest control, cel mai sigur, al realităţii – şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă care-ar striga oamenilor de pe uliţă să nu-l calce, or s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezască şi cu pălărie naltă, or s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez… ar trece printr-o mie de figuri el însuşi şi, dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să  se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt. Dacă s-ar trezi puţin înainte de a muri, ar crede, din contra, c-a adormit şi că visează… O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă de-o altă ordine de lucruri. Esistă multe plante cari, aducând o mică modificare  a organului vederei, cre[e]ază înaintea omului o altă lume. [434] O beutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare ca o bârnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avuse înainte de asta, sare peste un fir de pai pe care-l găseşte-n drum. Un lan de grâu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche, că-nainte urieşii locuiau pământul, atârna de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai precis, de mărimea în care reflectă ochiul nostru făpturile omeneşti astăzi. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim – cine nu ştie cu câtă realitate, cu cât adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade, urechea aude muzică plăcută şi mintea şi-aduce aminte cumc-a mai auzit odată această muzică… un  amic se arată, el a-mbătrânit… vo câţiva peri albi are pe cap – mintea-l compară cu reminiscenţa ce o aveam despre el şi închipuirea cum el a fost şi vederea concretă cum este ni smulge părerea de rău! Cum s-a schimbat omul acesta! în stare de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate… Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă… durerile cele mai cumplite fizice îi sfâşie sufletul şi-i brăzdează faţa – din contra, dureri reale în  sensul nostru îl găsesc nesimţitor…. Nu avem criteriu. Nu ştim dacă ştim ceva… O credem fiindc-o cred şi alţii, pentru că e normă predomnitoare, si asta nu pentru că lumea ar fi cum ne-o-nchipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin… Dar se poate zice cumcă cutare om ciudat nu are drept când spune ceva? Cu ce-l combaţi – cu aceea că şi alţii zic că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre… numai c-a lui e izolată, pe când a noastră mai găseşte şi altele turnate pe acelaşi calup. Dar e un visător! – Bine. Cine? Noi ori el. Asta e-ntrebarea… Poate că noi nu facem alta decât visăm într-un fel şi el într-altul… Dar bine, vedem lumea. Şi el o vede. Dar o pipăim. Şi el o pipăie. Cu [435] ce drept modul nostru să fie cel adevărat şi al lui cel fals, pentru ce nu vice versa?

Suntem noi nebuni ori e el nebun, asta-i întrebarea.

Şi de gândim numai cât de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni se pare nouă ciudat li părea firesc, că în orce lucru nepriceput n-avem decât o formă sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ne vine să-ntrebăm care-i criteriul minţei sănătoase? În genere se zice că mintea sănătoasă să decidă… Dar ce-i această minte sănătoasă? O minte care azi aprobă ce-a disprobat ieri, care disprobă ce-a aprobat, o minte care vedem că se hrăneşte secol cu secol din lucruri paradoxe… Da! Căci spună-i cineva unui om ieşit din coaja naturei cumcă soarele stă şi pământul se-nvârteşte… el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase, spună-i-se că stelele sunt atâtea lumi – el va găsi-o paradox. Dar vorbind drept… cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării noastre *, când presupunem, ceea ce ni se impune de sine, … că spaţiul e nemărginit… Unde-i mişcarea când spaţiul e nemărginit?… Pământul a făcut o bucată. Bine. Deasupra-i şi dedesuptu-i a rămas tot atâta spaţiu, căci e nemărginit… va să zică ce-a parcurs el când n-a parcurs nimică, căci pretutindenea stă în acelaşi loc, pretutindeni e în nemărginire, şi dac-ar sta pe loc, şi dacă s-ar mişca tot atâta ar fi… Care-i criteriul mişcărei lui? Iar simţirile noastre… iar acest senzoriu vizionar, încât mişcarea lui nu-i de cugetat, fără să punem totodată fiinţa noastră. E ca şi când unul ar păşi pe un glob ce se-nvâ[r]teşte cu el cu o repejune nevăzută… Desigur cumcă el va sta pe loc… deşi va păşi caraghioz din picioare, şi deşi i se va părea că se mişcă. Dar timpul, acest blestemat de timp care e când lung, când scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune… Când aşteaptă cineva iarna în ninsoare * la portiţa vounui zaplaz pe drăguţa lui… şi ea nu [436] vine… si aşteaptă… şi ea nu vine… Ce-i timpul? O eternitate. Când citeşte cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor, ce-i timpul, un minut. Cine n-a avut vodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă ori o tinereţă întreagă… În vis el poate avea într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om, de ce nu a tuturor celor ce se-nvârtesc împrejurul lui. Şi în câtă vreme? în 7 ori 8 ore. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi într-adevăr, dacă un asemenea op interesă, nici bagi de samă cât timp a trecut. În Craiova, Monte Cristo dramatizat a ţinut pe oameni pîn-a doua zi dimineaţa în teatru şi nimeni nu gândea la aceea cât timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii predomnitoare, am luat toată unicitatea posibilităţii ş-am pus o alta tot atît de îndreptăţită, atunci nu zicem: numai asta este posibil, şi numai aşa este posibil. Ci zicem: după cât ni ajunge capul, aşa-i… dar dracu ştie dacă n-o putea fi şi de o mie de ori altfel.

Dar închipuiască-şi cineva un manuscript vechi cu foile unse, într-un colţ de sertar… o comedie de esemplu. Directorul teatrului, în încurcătură, dă de el, ceteşte, ceteşte… pocneşte din degete: „Da ştii că asta-i bună!” Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-un tablou viu de viaţă, publicul râde, actorii se strâmbă şi toate astea ca-nainte de… 200 de ani. Atuncea-ţi vine-a zice că or publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani sau că piesa este nouă. Unde este timpul? Când întorci binoclul, toate lucrurile ţi se par într-o abnormă depărtare… Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta… Unde este spaţiul?

De aceea când auzim trâmbiţa marilor adevăruri, care se prezintă cu atâta conştiinţă de sine, să surâdem şi să zicem: vorbe, vorbe, vorbe! Şi s-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm [437] visurile şi gândirile noastre cu ale lor… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele… De ce să n-o auzim şi pe aceea a regelui Tlà?

Ms. 2268

[437] – Nu… Dar înainte de-a-mi povesti de regele Tlà aş dori să-mi spui ce-nţelegi sub Archaeus, al cărui nume l-ai rostit de-atâtea ori în astă sară?

– Dragul meu… Ţi-am vorbit de manuscriptul din sertar. Îmi vei concede cumcă toată comedia n-ar fi avut loc, cu planul ei, cu patimele ei, cu esteriorul de regi, popi, cavaleri, dame de curte, hetere etc., dacă nu era acel neînsemnat manuscript vechi de o sută de ani în fundul saltarului. Câtă bogăţie de viaţă, costume, oameni, aranjament, pasiuni în câteva foi terfelite în care zăcea învăluit Archaeus. Ei bine, priveşte viaţa ca o comedie – cine-o aranjează? Priveşte omul ca o maşină – cine-o ţine? Priveşte natura ca un decor – cine-o zugrăveşte? Ş-apoi nu uita că hârtia chiar era de nevoie numai ca să fixeze pe Archaeus. Dacă iei manuscriptul, oare el nu exista? Ba da. Ce era el? Un nimic, o posibilitate… Dar închipueşte-ţi cumcă-n mijlocul reprezentaţiei un perete cade, un actor îşi rupe capul, unul îşi uită rolul… iată un arch[a]eus jignit şi simţi tu că-i jignit. De ce simţi? Pentru că acel nimic e şi-n tine, pentru că, insultat pe scenă, e insultat în tine. Şi cu toate acestea el putea să rămâie mii de ani în saltar şi corpul lui de hârtie să putrezască, tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celora ce n-au fost niciodată… ei bine, totuşi existenţa era posibilă pentru că este. Ar fi existat ca o idee, ca o comedie primită al cărei manuscript s-a [438] pierdut şi despre care nimeni nimic nu ştie, deşi a existat, ba există în creierul naturei. Prin urmare ai fost, eşti, vei fi totdeuna.

---

[1] În paranteze drepte am marcat începutul paginii, în ediţia citată. (Marcel Chelba)

Current world crisis

 

Current world crisis

(Extract from: Marcel Chelba, Critical Introduction, Crates Publishing, Romania, Reşiţa, 2004.)

 

Translated by Marcel Chelba (using Google)

Now former Marxist construct a new society (after the model they have destroyed it), which, of course, have awarded the position of the old masters were formed, as said, in a new “nobility” : Aristocratura (nomenclature which has “privatized” the privileges, that it has constitutional cover so that they can transmit the new generation, according to the principles of rule of law, such initiating sudden transformation of the old bureaucratic and police state directly in a capitalist, democratic and liberal one).

So, result (ideological) nul – a mere tautology.

This accolade entire history of almost a century has meant not only to substitute a group of individuals at the banquet table with another – one for the incursion and invasion robbery, as so many others in history – a kind of social (economical) cannibalism.

What is the “historical necessity” of this social experiment?

Where are the “quantitative accumulation”?

But “qualitative progress”?

Old Marxist, after they loot al long last their own phalanstery, is now in the difficult situation to simulate opposing themselves, in front of the proletariat. However, the new worker should be the happiest worker possible, because its new employers are now mostly by the left.

Of course, once they have resolved their pragmatic interest, the ideals that have brought this privileged position became obsolete – à la Carte.

Ideologies, all political and religious doctrines, would not be simpler now than in the brand marketing strategies, without any connection with real substance products (programs) that different grades of powers will try to “sell” civil society. “Century of Malarmé” might be a century of absolute materialism and pragmatism, of conspiracy, of the undeclared wars, of piracy and terrorism, a century of absolute treachery one in which nobody will believe in anything, but will cling to any idea and make any compromise as to “sell” something, to remain into the money flow and pardon power.

By recourse to capitalism (private property) Marxist have done nothing to recognize, finally, helpless in the face of human nature – which was modeled after the left their will, but the latter imposed by its own principles – but the adventure social, far from being completed, left behind some damage already incalculable social: first, how to say, caused the death of ideology (a political confrontation of ideas), have thrown the idea of working under a cloud and approved nine recipe for a successful society, the professional competence and honesty have been replaced with the pedigree and the spirit of political tricks, etc..

An ex-communist, became suddenly, after the Romanian Revolution (December, 1989), a tough attended the church, its warrant this new ideological insurrection like this: “Rather than not believe and be, better to believe and not” (as Pascal).

In other words, our constitutive uncertainty regarding the Transcendent existence is cut by modern man pragmatic manner: “If belief in God (He is a mere fiction), I draw some benefits here on Earth, why not believe? However, if I do not believe, and God still exist, I burned. So better I think.”

Modern man (and postmodern, if you like) think so sly, with his intelligence and tools that can outwit and God.

Modern man sees “the church” as an insurance company, thinking that if there is still a life and a posthumously alternative Hell-Heaven, then it is better to provide as of now a better place in Heaven, giving is good on the altars.

In a society of people who think so, after the privatization of the Moon and Mars, that is expected to start in the end and privatization Paradise, where we will probably be sent in a box of stainless steel, frozen cannon, under the auspices of a new marketing program, latest trend in terms of tourism: extreme cosmic tourism.

“In life, no matter what you do, is important to find your fools (customers)” – said a friend of students, a precocious cynicism frightening. “Stupid is as given, not the calling” – in an old proverb says, a true monument of “pragmatic wisdom”, emphasizing the speculative aspect of price in trade, and summarizing, for teachers, the guild, a whole … economic theory of bluffing – as they say. “Who would steal, who can escape” – says a former director of a “business” of wholesale, from the socialist, today somewhere respectable citizen in the West.

Modern man is convinced that, in life, can do anything, because a short prayer, at the eleventh hour, told with enough devotion, will provide a place even in Paradise. God “sees” but this calculation.

People, indeed, have a choice between two existential programs. Everyone knows that the ethical is the best, but few choose it. Most are under the illusion that the promise of “only me, but only here and now, after which the world will recover fine, and I will become the best and most honest man in the world” – not anticipate that their “small illegalities” will quickly be interpreted as successful models – a phenomenon that will inexorably push society into chaos.

Understood (they may not want) as the absolute respect for our selfish interests, the material and that the resignation of the principles and the moral, the whole pragmatic thinking has become today a model of success. Consequently, economic and social chaos could be somewhere close. Only reconsideration of Metaphysics as Mathesis Universalis, we can help to (re) find that set the healing principles and values that guide us towards our future as possible, the pre-seen by God in the context of unlimited Nature.

(To be understood, I did not all these criticisms for political purposes. I’m not interested in the privileges of power, but only concerned about its ontological responsibility and worried, like everybody else, the direction of the evolving human society. I am not the exponent of any interest group. I would only fight for power in the world, should not be a simple fight between individuals, for the conquest of material privileges of power, but again, as formerly, the emergence of democracy, a struggle between strategies in order a right governance, so that our “social ship” remain steadfast on the path of her destiny genuine, universal perspective in which we are not opposed each other and subordinates, but associated in a cosmic existential program.

Our modern society, especially the globalization of conflict here, looks like a boat that a revolt broke out to fill the post of command – after the dethrone God – and, meanwhile, drift floater. Blinded by the struggle for supremacy, nobody cares more that this boat is ready to crush by the rocks. The last big winner in this melee, might awaken that won over a wreck.

Just to save our social existence authenticity make this final remark: pragmatic perspective that seeks only our individual survival in the limited society, we opposed it, while practical perspective, theorize of Kant, the survival of our common aims in the infinite of Nature.)